28 de autobuze

2

Azi am mers cel mai lung și singuratic drum până la metrou.

Mă uitam cu jind la fiecare autobuz care fugea pe lângă mine. Mă uitam pe ferestre. La oameni. Printre oameni. Mă uitam cum mă uitam pe gaura cheii când eram mic, să văd dacă a venit Moș Crăciun. Speram să te găsesc în vreunul. Cu privirea țintită, alertă și cu ochii plânși. Speram că totuși ai vrut să termini fraza pe care mi-o ziceai când ai fugit în autobuz. Când m-ai pupat stingher pe obraz dorindu-ți în suflet să mă săruți. Speram că te-ai răzgândit și te-ai uitat în spate. Să mă vezi cu capul jos. Căit și strângând în pumn niște cioburi roșii. Speram să te găsesc căutându-mă.

Și când nu trecea niciunul, îmi repetam în gând, printre gânduri fraza pe care n-ai terminat-o. ”Tu ești trecutul și…” Încă un autobuz în care nu ești.

Eu sunt trecutul și ce? Nu mai sunt bun? Atât de jos am decăzut? Atât de repede ți-a trecut? Că-mi vine să te cert. Să țip! Să-mi spui de ce. Cum ai îndrăznit să mă uiți? Cu ce tupeu te-ai uitat pentru ultima oară în spate? La mine și la cioburile alea nenorocite din mâna mea.

A mai trecut un autobuz în care nu te-am văzut.

Ne-am făcut cioburi unul pe celălalt de așa de multe ori că nimeni nu ne înțelege. De ce am fost fraieri. De ce nu știam. De ce ne-am întins în fața celuilalt și l-am lăsat să lovească ca un ciocan pneumatic. De atâtea ori. De ce ne atârnăm că niște ancore. Tu de mine. Eu de tine.

Nici în ăsta nu ești.

Dar am crezut mereu că ăsta ne e destinul. Că nu e bine până nu e rău. Că nu ești tu și nu sunt eu. Că ne-au jucat sorții o farsă și am ajuns în hora asta fără ritm. Fără bătaie. Doar noi doi, cu sufletele goale. Că e nevoie de răbdare. Eu să cresc, tu să încetinești. Să nu mai fug vreodată după tine. Și tu să nu mai fugi de mine. Că timpul e un nemernic nedrept, dar are căile lui. Că orice ar fi, ne-am putea găsi.

Chiar sper să fii în următorul…

Ne-am promis o lume pe care n-am vedea-o niciodată. O casă a noastră. Cu un fort de cărți pentru tine și un birou în care să gândesc și să fumez. Și un dormitor alb ca norii, pe care să-l murdărim doar cu lucrurile pe care le facem în pat. Ne-am uitat ochi în ochi și ne-am văzut. Știam un drum și-o cale, dar ne-am pierdut. Timpul e un nemernic nedrept. Tu cu fuga ta, eu cu munca mea. Sau alte femei. Alte dorințe. A fost întotdeauna ceva. Ca tu să fugi mai repede și eu să stau pe loc. De ce nu am rămas în patul mic din dormitorul meu? În care dracu’ știe cum ne-am înghesuit. Dar erai doar a mea. Și eu doar al tău.

Hai că m-am și pierdut alergând după autobuze.

Mă enervezi că nu mai vii. Dacă ai ști cum smiorcăi ca un copil pe interior când intru pe ușă și e patul gol. Dacă ai știi tu că oricâte aș fi râvnit când eram mai mic, râvnesc acum la tot ce aveam atunci și n-am apreciat. Mi-aș da scrisul cadou, doar să pot să te aud cum te pisicești când sună alarma. Să aud vocea aia de copil răsfățat de fiecare dată când gătesc ceva. Să te văd în duș.

Aici e ultima stație. Mai stau puțin poate e aglomerat…

Și de fiecare dată când te întreb și-mi spui că nu știi, că ți-e frică, că nu mă vrei… de fiecare dată mor de parcă ar fi Idele lui Marte și eu aș fi Cezar, întins în locul în care am vrut să fiu mereu, dar sângerând și cu privirea goală. De asta mă sting eu cel mai tare. Că știu că a fost un drum lung, în care n-am făcut decât să-ți pun cioburi în mână. Dar am ajuns. Unde mi-e Triumful?

Hai să-mi aprind o țigară…

Ți-am spus cândva că ești familie. Și asta îmi vei fi mereu. Că multe apar, dar trec. Și rămânem doar tu și eu. În sfârșit te-am prins din urmă. Mi-a fost greu și numai tu știi cum ți-a fost ție. Te-am spintecat de atâtea ori că nici nu știu cum de mă mai simt vrednic să te întreb din nou. Că vreau să fii a mea. Să te văd goală. Să te mângâi când te mănâncă. Să te strâng în brațe când ți-e frică. Să te țin de mână când trecem strada. Că vreau să fiu al tău. Cu totul. Din unghie-n firul de păr. Că și acum îmi stă inima puțin pe loc când te văd. Că nu vreau doar lucrurile bune. Că oricâte cioburi ar fi, nisip dacă asta a ajuns, vreau să le iau bucată cu bucată și să te construiesc la loc. Cu răbdare, fără grabă, încet și cu binișorul. La fel vreau să faci și tu cu mine. Atom cu atom. Bine cu bine, rău cu rău. Că ăsta sunt și asta ești. Veșnic a mea, etern al tău.

Încă cred că doar așa vom fi compleți. Și sper cu sufletul și cioburile din mână că așa și tu.

E autobuzul cu numărul 28 și tu tot nu ești.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.