Aventuri la cumpărături – Ep. 1

A

Obosit, intru în supermarket cu căștile în urechi, nu mă uit pe unde merg și șutez destul puternic în coșul unui domn. Ca urmare, o pungă de cereale a fost degajată în niște sticle. Bine că nu s-a spart nimic!

Îmi dau seama că aparent dacă am muzică în urechi nici nu văd. Scot căștile, iau un coș, avansez cu pași mici și atent la tot ce mișcă. După ceva timp, frustrat că nu găsesc zahăr, o întreb pe o angajată unde l-au ascuns. Conversația a decurs cam așa:

Eu: ”Nu vă supărați, zahăr?”

Angajat: ”Aici în dreapta, imediat…”

Eu: ”Nu, nu de prăjituri. Zahăr-zahăr… Zahăr…”

Femeia se uita confuză la mine.

Eu (continuând): ”Zahăr! Zahăr-zahăr. Zahăăăr” (făcând niște gesturi care încercau să mimeze acțiunea de a lua zahăr cu lingurița)

Femeia se uita și mai confuză. Probabil încerca să își dea seama dacă știu și alte cuvinte.

Eu (crezând că nu m-am făcut destul de clar): Zahăr. Pentru cafea… Zahăr…

Angajat: ”Sigur, al doilea rând, în stânga”

Mă uit puțin pierdut. Femeia probabil s-a gândit că am vreun fel de sindrom. Zâmbește și-mi zice:

”Haideți că vin eu cu dumneavoastră”.

Mergem, îmi arată, mă bucur. Pentru a confirma că într-adevăr am probleme, ridic punga, mă uit la femeie, zâmbesc și zic satisfăcut: ”Zahăr…”

Și pentru că nu mă făcusem deloc de râs, îmi fac drum până la roșii, unde o femeie în vârstă căuta de zor în cutia de jos, mișcând groaznic cutia expusă. Aștept puțin, observ ritualul de a scoate o roșie la nimereală, analiză minuțioasă la ochi și aruncatul ei la loc. De vreo câteva ori. Plictisit, grăbit și un pic curios, ce-i drept, întreb: ”Da` credeți că alea de jos sunt mai proaspete?”

Femeia îmi răspunde răspicat și ușor iritată, de parcă eram un idiot care nu știe să zică altceva decât ”zahăr”.

”Da, bineînțeles! Vor să le cumperi p`alea urâte și le păstrează p`alea bune.”

Eu, curios: ”Păi de ce vor să le păstreze pe alea bune?”

Femeie în vârstă: ”Că așa fac! N-ai văzut la piață că le păstrează pe alea frumoase și ți le pune în pungă pe alea stricate?”

Eu, înțelegând ce se întâmplă și dorind să fiu băiatul ăla de treabă: ”Păi da, dar la piață e alt model. Ăla își păstrează piramida aia frumoasă și…”

Femeia mi-o taie scurt: ”Ia mai du-te dracu’!”

Corect. Cumva și simțeam că o meritam.

În fine. Iau tot, ajung la casă. Pun chestii pe bandă. Persoana din fața mea plătea. Super! Urmez eu. Moment în care simt o mână pe brațul meu. Mă întorc. Cea mai bătrânică ever (serios, îmi venea să fac pe loc un spot la untdelemn) îmi zice cu vocea ei de bătrânică și privindu-mă cu ochii de bătrânică:

”Nu vreți să îl lăsați pe domnu`, că are copilaș…”

Mă uit, un gherțoi cu un copil mult prea mare să fie pus în chestia aia de la cărucior. Apoi mă uit la bandă. Produsele mele ajunseseră în față. Îmi venea să zic că nu. Apoi mă uit iarăși la bătrânică. Avea privirea aia de ”Nu iei și tu un borcan de gem la tine?”. Nu pot s-o refuz. Nu pot să fiu eu bulangiul ăla…

Îi fac loc gherțoiului. Nu puteam să dau produsele înapoi că toți cei din spatele meu și le amplasaseră pe ale lor. Mamaie inclusiv. Așa că am stat acolo, lângă casă, în timp ce banda tot avansa cu produsele mele, casierița trebuia să le împingă înapoi și punga tot pica. Și a durat ceva, că gherțoiul avea căruciorul plin. La cum se uita doamna de la casă la mine, sunt sigur că mama a sughițat de câteva ori. Până la urmă, am fost bulangiul ăla…

În fine, reușesc să ies nescuipat de acolo și intru în ușă.

Până acasă nu au mai fost probleme. Dar cum ar zice un prieten: ”Când ai una, n-ai niciuna. Când ai două, n-ai niciuna.” Ce e de înțeles de aici? Cam cât am înțeles și eu din seara asta.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.