Camera 408 – Partea I, probabil

C

A lipit-o de perete cu forță, fără s-o rănească. Cât să știe cât de tare își dorește asta. A privit-o preț de-o secundă. Amândoi știau exact ce era pe cale să se întâmple. Amândoi își doreau. Și-au dorit-o atâta timp. Se vedea în fiorii de pe piele și-n pupilele dilatate. Aerul era greu, apăsa pe ei. Îi apăsa aproape. Și mai aproape. Toate lucrurile imaginate, toate cuvintele care ar fi vrut să fie rostite și n-au fost își făceau acum loc ușor-ușor printre buze. Și secunda părea că nu se mai termină, dar, când în sfârșit gura lui a întâlnit-o pe a ei, eternitatea de așteptare s-a terminat. Timpul parcă o luase la fugă. Parcă de atâta așteptare tot ce ar fi vrut să facă trebuia să se întâmple atunci. Zbura un tricou, sutienul era agățat de lustră, el se-mpiedica și totuși nimic nu mai conta în acel moment. În sfârșit se întâmpla și ei au orbecăit în săruturi până au găsit patul.

Părea aproape o amintire. Una frumoasă. Dar nu s-a întâmplat niciodată. Plus că el stătea în ușă și se uita ca un spectator la cinema. Ar mai fi stat să privească, să aibă acea amintire a ceva ce nu s-a întâmplat niciodată, deși și-ar fi dorit. Însă n-a fost prima ușă pe care a deschis-o.

Încă nu știa ce se întâmplă. Unde se află. Ce sunt ușile astea. Și mai ales, ce se întâmplă!

În spate nici nu mai știe câte uși a deschis deja. E doar un perete care se întinde cât vezi cu ochii, cu uși închise așezate la o palmă distanță. A încercat să zgârie ușile deja deschise, să știe de unde a început, dar în secunda în care pășea la următoarea ușă, semnul dispărea.

În față, același orizont. Un perete care se întindea până la veșnicie, cu uși așezate matematic la o palmă distanță.

În dreapta i s-a părut interesant vidul negru care părea infinit. Sau era mult prea finit. A mers în direcția aia. Doar că atunci când s-a întors, ușile erau în spatele lui. A fugit, s-a rostogolit, a sărit, s-a târât, a mers ore în șir până a simțit că nu mai poate. Și ușile erau tot în spatele lui. La un pas distanță.

Asta l-a făcut să creadă că e în iad. Până la urmă toate ușile arătau ca cea de la camera în care a crescut. Același fag cariat, cu atâtea straturi de vopsea lucioasă că dacă vrei să ajungi la lemn trebuie să treci printr-un curcubeu de vreo 3 centimetri grosime. Cu două geamuri în partea de sus. Diferite, bineînțeles. Și-amintește că el l-a spart pe cel mai mare, cu un soldat de plumb și tatăl lui nu a mai găsit același model când l-a înlocuit. Asta își amintește. Și-și amintește multe lucruri. Tot ce-l face pe el cine e el. Însă nimic din ce vede după ușile astea, deși toate par atât de reale. Ceea ce ar trebui să-i confirme că e în iad. Până la urmă modelul ușilor ar face tortura mai personală, abisul negru i-ar aminti mereu că nu există scăpare și probabil ce e în spatele ușilor ar fi toate lucrurile bune pe care ar fi trebuit să le facă și nu le-a făcut în timpul vieții. Dar el n-a crezut niciodată în iad și acum câteva zeci sau sute de uși, avea un cercel în nas. Ăla nu poate fi un lucru bun nici măcar în infern. Plus că înainte de asta s-a văzut un fel de educator care-și tortura elevii. Și nici asta nu sună a ceva ce ar face o persoană bună.

Rămâne cu întrebarea în cap și deschide următoarea ușă.

În spatele ei era viața așa cum și-a imaginat-o la 13 ani. Lucra la muzeu, era căsătorit cu fata de care-i plăcea, avea casa la care visa și trei copii cu nume de romani. Părul lung nu era cea mai bună opțiune, dar avea 13 ani când și-a imaginat asta. Nu-i venea să creadă că visul ăla copilăresc se întâmpla chiar în fața ochilor lui și el nu putea fi acolo.

Trântește ușa și sare în sus, gata să facă un atac de cord de la sperietură.

Un manechin de doi metri, îmbrăcat într-un combinezon albastru aștepta inert în spatele ușii.

Când și-a revenit din șoc și s-a ridicat, statuia de plastic și-a îndreptat fața fără chip spre el. Simțea din nou că inima mai are un pic și îi sare din piept, dar și-a zis să fie curajos. Apoi monstruozitatea îi spune cu o voce aproape robotică, pe un ton neutru:

– Nu ești în camera ta.

Va continua. Poate, nu știu.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.