Cum îți dai seama că îmbătrânești

C

Când eram mic și locuiam în Spania, mă uitam la un serial în care erau niște femei în vârstă și aveau un singur running gag: sunt bătrâne deci au nevoie de baterii. Oricare ar fi fost situația, era scrisă astfel încât femeile astea nu-și doreau decât să beneficieze cumva de baterii. Erau la înmormântare, furau bateriile din telecomanda mortului. Tot blocul organizase un superheist la supermarket, bineînțeles planul pică, îi prind, dar ele scapă cu bateriile. Trimiteau cățelul cu un bilețel și bani la chioșc ca să cumpere baterii și alte demențe. Să mor eu de am înțeles vreodată. Până azi.

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, pierzi energie. E firesc, e natural. Te obișnuiești cu un anumit nivel de confort, cauți să ai o anumită siguranță. Treci de la infailibilitatea post-adolescentină, starea pe pregătire absolută în fața oricărei provocări lansate de către destin, la o o profilaxie ușor băbească, dar cinstită, în care greutatea înfruntării pică de pe tine, pe instrumentele tale. Treci de la ”orice ar fi, sunt pregătit” la ”orice ar fi, am ceva pregătit”. O abordare mai plictisitoare, mai închisă, dar în cele din urmă mai adultă. Și asta se traduce foarte bine în baterii. Dacă acum ceva ani, cumpăratul de baterii era ultimul lucru la care m-aș fi putut gândi, dacă nu era un scop imperativ impus de situația momentană (ie – mi-a murit mouse-ul, trebuie să iau baterii), am descoperit astăzi că o baterie neuzată în casă e un lucru de care am mare nevoie.

Zilele trecute, rămăsesem fără baterie la mouse și am fost plăcut surprins să descopăr că mai am totuși o baterie pusă bine. M-am bucurat teribil, dar încă nu conștientizasem adevărul cumplit pe care viața încerca finuț să mi-l destăinuie.

Astăzi încep să mă rad. Totul bine. Dau jos, așa din ochi, vreo 40% din pâlcurile de păr de pe fața mea. În acest moment, bateria din aparatul de ras decide că a dus o viață lungă, plină de satisfacții și că a trăit destul. Eu o rog, o implor, nu acum, coaie. Decidem să facem un compromis: eu mă enervez și ea rămâne moartă. Trebuie să recunosc că m-am atacat groaznic. Am încercat toate căile posibile de a o resuscita, de la încălzit, la frecat de chestii metalice, rotit între borne. Nimic nu a funcționat. Când disperarea a atins cote maxime am început să concep un plan în care îi leg lui Yoda de gât cardul și bilețelul. De la Yoda am înțeles că ar avea planuri azi, în principiu să-și lingă coaiele.

Așa că m-am resemnat și am făcut un lucru pe care nu m-ar fi deranjat să-l fac la 19 ani, dar cu siguranță m-a făcut să crap puțin de rușine astăzi: am ieșit la Mega cu fața pe jumătate rasă.

Și pentru că nu voiam să atrag deloc atenția, stăteam cu fața încovoiată către omul de la casă. Puțin într-o parte, privirea chioară a unui tablou medieval și făcând orice mișcare care presupune un câmp vizual mai larg ca un orb. Partea bună e că nimeni nu și-a dat seama de barbă, partea proastă e că toți vecinii cred că am o boală neurodegenerativă. Super!

Am învățat azi să apreciez bateriile de rezervă, glumele alea cu bătrânele dintr-un serial de acum 15 ani și siguranța de care ai nevoie atunci când ești adult.

Această întâmplare m-a făcut să realizez că inevitabil am început să îmbătrânesc.

Asta și FAPTUL CĂ AM UITAT CĂ MOUSE-UL ARE O BATERIE FUNCȚIONALĂ!!! AM CĂUTAT PE NET CUM SĂ RESUSCITEZI O BATERIE MOARTĂ FOLOSIND MOUSE-UL ĂLA NENOROCIT CU O BATERIE PERFECT UZABILĂ ÎN EL! PUTEAM S-O IAU P’AIA!

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.