Curiozitatea a omorât pisica

C

Cu fiecare zi care trece în starea asta de autoizolare încep să dau din ce în ce mai multă crezare expresiei ”Curiozitatea a omorât pisica”. Nu pentru că ar fi pățit Yoda ceva, ferească, ci pentru că mă afund în nisipurile mișcătoare ale imaginației mele. O imaginație lipsită de limite de prea multe ori și limitată de lipsuri de alte ori.

Cum oricine care a îndrăznit să deschidă o discuție marginal istorică în preajma mea știe, mie îmi place istoria. Cursul evenimentelor, cine au fost, ce s-a întâmplat, transformarea contextelor și a societăților. Dintotdeauna. De când eram un puștan și împărțeam cu frate-miu o juma’ de oră la internet cafe. El rupea naiba știe ce monștri în cine mai știe ce jocuri erau pe vremea aia pe durata sfertului de oră, iar eu rupeam paginile de wikipedia la dinastiile egiptene. Arheolog a fost a doua meserie care îmi făcea cu ochiul când eram mic, prima a fost savant nebun. Nu știam pe vremea aia că poți fi savant și-n istorie. Chiar și nebun. Când am studiat dreptul, în loc de legi și proceduri, mi-am alimentat setea de fapte istorice. De la capacitățile uimitoare ale lui Justinian, la verva verbală a lui Cicero. Și uite așa s-a trezit cea mai rafinată dintre însetările mele de consum cronologic: Imperiul Roman. Mă rog, de la legendarul regat, la Republica victorioasă în războaiele punice și imperiul ce i-a urmat și a schimbat direct sau indirect viața pe pământ.

Mă găsesc în perioada asta citind mai mult decât aș fi putut în mod normal despre Imperiul Roman, în toate formele lui. Grozavele bătălii împotriva lui Hannibal, Pax Romana, graficul ăla de urcări și coborâri pe care în numim a doua Romă: Bizanțul și efectele lor asupra omenirii.

Și-ntr-un moment sincer de introspecție s-au învârtit câteva rotițe, s-au atașat carelor, apoi trăsurilor, apoi mașinilor și avioanelor și m-au dus la o concluzie pe care n-o vedem de atâta pasiune. Urăsc incertitudinea. Urăsc să nu știu ce va fi mâine, peste 2 luni, la anul. Mi-e o teamă patologică de neștiință.

De asta citesc, mă uit la canale de YT și ascult podcasturi nestăvilit despre istorie. Pentru că acolo există o certitudine firească. Îmi place să știu totul despre bărbați care au călcat pământul și a lăsat o moștenire, bărbați mai bărbați decât voi fi vreodată. Pentru că știu cum curge. Știu când se nasc, când se semnează în istorie și cum, când decad sau mor. Totul e cursiv. Trenul pleacă din punctul istoric A și ajunge în punctul istoric B. Știu ce a fost înainte și știu ce urmează. Iar pentru cazurile în care sursele nu există sau sunt de neîncredere, e doar o rătăcire momentană. Ca atunci când treci printr-o pădure, nu ai semnal câteva minute. Nu schimbă cu nimic direcția și sensul.

Oamenii ăștia au avut un țel și l-au împlinit sau au murit încercând. Sau pur și simplu au murit. Dar nu există îndoială.

Știu că pare că vorbesc foarte mult despre pasiunea asta a mea. Dar voiam să fie, mai ales pentru mine, foarte clar de unde izvorăște ea. Așa cum ziceam, din frica mea patologică de incertitudine, de îndoială, de je ne sais pas.

Mi s-a zis nu o dată, ci de multe ori, că cel mai mare inamic al meu sunt eu însumi. Și pe măsură ce înaintez în existență, realizez că ăsta-i cel mai sincer și simplu adevăr. Când mă îndoiesc de mine comit cele mai idioate greșeli. Pierd la jocuri, livrez mediocru la muncă, pup fetele stângaci și, în general, pic în cur pe scările vieții. Pe de altă parte, când am încredere în mine sunt foc. Ard cu încredere și certitudine, care uneori vine chiar din ignoranță. Nu-mi pasă, am un țel și-l voi îndeplini sau voi muri încercând. Când nu am încredere în mine, pur și simplu voi muri. Pentru că totul începe cu o mică îndoială. ”Dacă nu e bine?” și ca în veritabilul principiu al profeției autoîmplinite, încercând să evit acel ”dacă”, îl provoc. Și de aici pornește un cerc vicios ca o horă la o nuntă în familie, ai vrea să scapi dar te tot trage cineva înapoi. Pentru că ai dovada anecdotică, ”S-a întâmplat o dată” și teama de eșec, îndoiala se alimentează singură, provocând și mai mulți ”dacă”, care nu fac decât să alimenteze și mai mulți, la rândul lor. Și simți că ai luat-o tu pe o pantă în jos.

Și, deși mi-a luat ceva, aici voiam să ajung cu gândul de la început. ”Curiozitatea a omorât pisica” ziceam. Dintre toate chestiile pe care criza asta le-a răpit, cel mai mult mă doare că mi-a răpit încrederea și mi-a dat o cantitate inumană de îndoială. Mi-am cumpărat tensiometru și termometru. Deși mai aveam eu niște baiuri la inimă, n-a fost niciodată cazul de monitorizat frecvent și, să fiu sincer, nici nu am avut curiozitatea. Iar ultima oară când interacționasem cu un termometru să tot fi fost 2007 sau pe acolo. Că, din nou, nu eram curios. Febră mare sigur n-am avut, iar dacă era una mai mică, băgăm un paracetamol și 5 pături pe mine, până dimineață eram ca nou. Că din nou, aveam certitudinea că n-are ce să fie altceva decât o gripă.

Cut to 19 Aprilie 2020. Lu’ Cosmin îi era puțin cald. Nu de transpirat sau ceva, doar se simțea bine în tricou. Bagă termometrul în gură. 37.4. La 37,5 zice internetul că ești prefebril și la 38 deja e febră mică. Zece miliarde de gânduri îmi trec din călcâie până în zonele crepusculare ale creierului. Și te obsedează ăla că acum 11 zile ți-a venit la bringo un băiat fără mască. Ai menținut distanța și nu e ca și cum ați interacționat mai mult de două minute, dar totuși. Teoretic ar fi trebuit să arăți simptome până acum, că, din nou, au trecut 11 zile, dar sunt niște cazuri extrem de rare care au avut 20 de zile de incubare. Și începi să simți o presiune în piept. Iei și tensiune că nu doar că-ți auzi inima pulsând, dar îți zice vecinul să dai basul mai încet. 14 cu 9. Superb, hipertensiune arterială. Felicitări, Cosmin, ești în două grupuri cu comorbidități acum. Și fumător și hipertensiv. Și simți că nu mai poți respira. Și creierul tău a trecut de mult de faza aia de logică care îi spune că simptomele nu se dezvoltă instant, așa că te vezi bătându-te pe un ventilator. Și ce se întâmplă cu Yoda? Cu cei de pe lângă mine? Ai mei sunt departe? Oare mai am șanse dacă sunt și hipertensiv? Și cu fiecare întrebarea simți nevoia să fugi și nu ai unde. E o greutate psihică în piept și poți doar să faci exerciții de respirație și să încerci să o iei logic și cu voce tare, că în capul tău n-ai nicio șansă să acoperi bruiajul. Altfel mori ca prostu’ de panică auto-indusă.

Am făcut mișto de niște oameni ipohondrii și poate asta e dreptate karmică. Poate nu sunt un caracter atât de puternic pe cât credeam. Poate trece. Cert e că începe să-mi fie dor să fiu inconștient de încrezător.

De asta aș propune un mic retuș la expresie: Curiozitatea nesănătoasă a omorât pisica neîncrezătoare*.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.