Îmi urăsc jobul.

Î

Îmi urăsc jobul. Îl detest. Și nu, nu sunt de vină orele târzii. Nu sunt mailurile care nu se mai opresc, taskurile care cresc ca niște hidre sau toate lucrurile marcate cu EOD (n.r. end of day – termen limită sfârșitul zilei). Nu sunt nici feedbackurile care te fac să vrei să omori clientul și apoi pe tine, după el. Nu e nici măcar faptul că fac trei eternități și jumătate de acasă pân’ la birou. Deși nici astea nu ajută.

Am vrut de nenumărate ori să-mi bag picioarele și să-mi găsesc un job de mambo-jambo manager în vreo corporație. Să fac niște exceluri și să mă doară la banană. De la fel de multe ori m-am întrebat de ce pana mea fac ceea ce fac. O fi gloria pentru care unii trag ani și alții se împiedică de ea, or fi beneficiile inexistente, o fi faptul că jobul pare visul umed al adolescentului care scria poezii în a 10-a. Or fi gagicile care pun botul la vrăjeală. O fi faptul că doar la asta mă pricep. Nu știu care, dar toate ajută.

Și totuși nu puteam să-mi dau seama de ce continui să fac asta. De ce îl urăsc. Cu spume, cu patimă, cu păpuși voodoo. Până în seara asta când mă întorceam spre casă cu un zâmbet tâmp. Și am știut.

Îl urăsc pentru că face ce vrea din mine. Pentru că mi-a intrat viermele în ureche și nu-mi stă capul în altă parte. Pentru că nu există o formulă și nimic nu vine de la sine, pentru că mă ațâță cu ideile frumoase, iar pentru fiecare idee proastă îmi fute una în gât de-mi taie respirația. Pentru că mă lasă să fiu zmeu și apoi mă trântește de pământ. Îl urăsc pentru că aș amâna-o și pe mama, și pe Yoda, și pe cine mai vrei tu, dacă e nevoie de mine. Îl urăsc pentru tot ceea ce iese urât și-l urăsc mai tare pentru tot ceea ce iese bine. Că mă lasă să trăiesc cu frica a tot ce ar putea să iasă urât. Îl urăsc pentru eșecuri și îl urăsc pentru succesuri, că n-au venit ușor. Îl urăsc pentru că văd numere, lucruri cu care să mă mândresc, victorii și-n capul meu văd deja numere mai mari, lucruri care să mă pună pe hartă, lei pe pereți. Îl urăsc că mă suge de energie, chef, viață. Că vrea mai mult. Și eu ca prostu` dau mereu. Îl urăsc că nu mă lasă niciodată să mă scutur pe umeri și să mă bucur. Îl urăsc pentru că știu că n-o să fiu vreodată suficient de bun și tot nu mă opresc din a încerca. Îl urăsc pentru că mereu mă învață ceva. Și niciodată n-o să pot lua o pauză.

Îl urăsc pentru că am ajuns la 22:12 acasă și nu am fumat o țigară, nu am băut o bere, nu l-am luat în brațe pe Yoda. Am deschis laptopul și am scris un articol despre el. Nici cravata nu mi-am dat-o jos. Îl urăsc pentru toate drumurile alea spre casă cu un zâmbet tâmp pe față. Îl urăsc că desi am ajuns târziu, mâine o să mă dau jos din pat, o să conduc pe Iuliu Maniu la oră de vârf și o să intru pe ușa aia plin de încredere și speranță. Îl urăsc pentru că 10 minute mai târziu o să mă întreb dacă a meritat să fac toate lucrurile alea.

Și cel mai tare îmi urăsc jobul pentru că într-o sală prea plină ca să mă simt eu confortabil, cu o sonorizare oribilă, am reușit să ascult muzica. Și asta înseamnă că m-a prins atât de tare, că nu mai pot scăpa.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.