Tu cu tine. Part deux: Luptă sau fugi

T

N-am mai făcut chestia asta de mult timp și mi-e frică de mă cac pe mine. În ultima vreme mi se mai întâmplă și la birou. Mi-e frică că o să deschid un Word nou și n-o să pot să dau enterul ăla care trece în pagina doi.

Zic că mi-e frică pentru că bănuiesc că asta e rădăcina problemei despre care vreau să scriu. Sau cel puțin scuza pe care am găsit-o.

Tot ce-i viu pe Pământul ăsta răspunde la frică în două feluri: fie fuge, fie luptă. E un răspuns simplu, care ne pregătește corpul pentru un pericol pe care îl percepem iminent. Eu n-am mai fugit sănătos de prin generală. Îmi tot propun de vreo doi ani să fac asta, dar a ajuns iar pe lista rezoluțiilor de Anul Nou.

Eu lupt.

Nu știu dacă aleg eu sau așa decide corpul meu. Dar eu lupt. Stau pe loc și-mi strâng pumnul, îmi încleștez dinții și ridic pieptul în față. Mă împing cu picioarele în pământ și aștept să sară bestia, cu brațul încordat să-i trosnesc una în creștet. S-o trântesc de perete și să-i smulg jugulara. Pentru că odată ce-ți țâșnește adrenalina aia prin vene, nu te mai oprești. Nu te oprești. Până nu se mai mișcă, până nu se mai zbate, până nu mai curge sânge, până e rece. O ții de cap împinsă în perete până când o scapi ca pe-o bucată de lemn. Tare, inertă și sunând a gol. Abia atunci te dai trei pași în spate și iei o gură de aer.

Așa te scapi de bestie.

Dar eu nu vânez mamuți, să mă alerge panterele alea preistorice cu dinții mari. Nu trăiesc în savană să dau ochii cu vreo hienă și nu sunt Hulk.

Dimpotrivă, cred că sunt antonimul fiecăruia dintre lucrurile alea. Și totuși.

Acum câteva luni am început să am niște atacuri violente de furie. Uneori e doar verbală, uneori trântesc și lovesc, uneori doar urlu. De mic am avut probleme de autocontrol. Din Paște-n Crăciun, mai făceam și câte o criză d`asta mare, dar reușeam cumva să mă calmez (fie cu exerciții de respirat, fie cu număratul, fie plecam din locul ăla). Și întotdeauna erau, mai mult sau mai puțin, cauze externe. Ceva ce ar fi enervat pe oricine, dar pe mine un pic mai mult.

Ce se întâmplă acum cu mine… n-am frâie. Nu pot să zic ”stop”, că nu știu la ce să zic asta. N-am cum să plec din locul ăla, pentru că nu-i locul de vină. Și n-am (a se citi nu știu) cum să previn asta.

Doar explodez spontan. Ca o posedare în filmele alea proaste, mă ia o căldură din călcâie. Îmi taie scurt genunchii și parcă îmi lipește alte picioare, cu care să arunc praf în spate. Îmi urcă pe sub piele ca un vierme, îmi încordează mușchii și-mi trece prin gât, unde mi se umflă vena, și se oprește în ureche unde-mi șoptește, parcă, să strâng pumnul ăla ca și cum aș lovi un perete.

Am aruncat pisica asta moartă în atâtea curți că au rămas doar oasele de ea. Am zis că-i stres, frustrare, patimă. Că sunt oamenii, că e ceea ce fac, că e ceea ce nu fac. Că e life-style-ul, că e o lipsă. Că sunt imatur, că sunt slab, că țin prea mult la mine. Că țin prea mult în mine.

Am încercat să le îndrept pe fiecare în parte. Nimic n-a funcționat. Am încercat și să vorbesc despre asta. Nici asta nu m-a ajutat prea tare. De asta și scriu aici. Poate că nu am vorbit despre asta cum trebuie.

Habar nu am dacă va funcționa. Dar atât pot să fac. Să stau pe loc și s-o privesc în ochi. Să lupt.

Să-mi forțez în continuare zâmbetul la glumele alea proaste care mă scot din sărite, să-mi bag în continuare mâinile în buzunare și să mă ciupesc până la sânge pentru a mă distrage. Să trag pe dreapta și să dau doi pumni volanului. Să ies pe balcon la țigară și să iau la șuturi balustrada. Orice. Tot.

Că nu pot să mai fug în spatele vreunei scuze. Trebuie să-i dau una în creștet.

Și dacă o s-o dau în bară… când o s-o dau în bară (ca pân` la urmă e 50/50) și-o să-mi fugă ideile astea, n-o să mai stau ca o bucată de lemn inertă. O să mă ridic și-o să-mi cer scuze. Pentru că atât am putut face. Atât pot face.

Mai ales când mi se întâmplă cu oamenii la care țin. Pentru că de asta mi-e cel mai frică: că și alții vor vedea bestia și vor fugi.

Iar eu lupt.

Despre autor

Cosmin

Ghinionist de profesie, împiedicat din vocație. De asemenea, împiedicat vocațional.
Bea cafea și știe lucruri. Le mai și scrie, dacă nu îi e lene.
Face copywriting.

Hai, zi-mi ceva

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.